Un scurt articol de introducere în teoria tranzacțională a stresului

Specificul teoriei tranzacționale

Conceptul de stres este unul mai complex decât pare la prima vedere. Pentru scopurile articolului de astăzi, voi spune doar că sunt mai multe teorii care definesc și explică stresul. Unele abordări pun accent pe evenimentele stresante, altele pe reacțiile fiziologice și subiective de stres, ca urmare a confruntării cu unele solicitări externe.

Teoria tranzacțională a stresului, dezvoltată de Richard Lazarus și Susan Folkman în anii 1980, este o abordare foarte influentă în psihologie și propune o perspectivă dinamică. Potrivit acestei abordări, stresul apare în urma interacțiunii (a tranzacției) dintre anumite evenimente de viață și modul în care persoana evaluează aceste evenimente și resursele disponibile pentru a face față cerințelor.

Evaluările cognitive

Evaluările cognitive (cognitive appraisal) sunt procese cognitive prin care încercăm să desprindem semnificația evenimentelor, în funcție de scopurile și de resursele noastre. Mai specific, Lazarus și Folkman identifică cel puțin două tipuri de evaluări relevante pentru stres. 

1. Evaluările primare 

Evaluările primare sunt răspunsurile pe care le oferă persoana la următoarele întrebări: Este acest eveniment relevant pentru scopurile mele și pentru starea mea de bine? Dacă da, este el pozitiv sau negativ pentru mine?
Dacă persoana consideră că evenimentul nu este relevant, atunci nu apare nicio emoție față de situația respectivă. Dacă evenimentul este evaluat ca fiind pozitiv, atunci apar emoții pozitive.

Dacă însă persoana evaluează că evenimentul semnalează o pierdere, o amenințare sau o provocare, atunci deja este îndeplinită o primă condiție pentru apariția stresului.

Pierderea cuprinde evenimentele negative, care au avut loc deja (de exemplu, o despărțirea de cineva drag).

Amenințarea apare atunci când se anticipează o pierdere (de exemplu, teama că partenerul ar putea pleca).

Provocarea seamănă cu amenințarea pentru că cer o mobilizare a resurselor dar există și potențialul de câștiga ceva din situația respectivă.

Unele situații sunt stresante pentru că au toate aceste trei caracteristici. 

Exemplu: schimbarea locului de muncă

Ioana lucrează de mai mulți ani într-o companie și află că organizația trece printr-un proces de restructurare. În acest context, ea începe să evalueze situația din perspectiva scopurilor și a nevoilor ei. 

În prima etapă, are loc evaluarea primară. Ana se întreabă: Este această situație relevantă pentru mine? Îmi poate afecta viața personală și profesională? Concluzia este că evenimentul este foarte relevant, deoarece locul de muncă îi asigură stabilitatea financiară și un sentiment de siguranță. Prin urmare, situația nu este neutră și declanșează reacții emoționale.

Situația este evaluată apoi ca pierdere, atunci când Ioana află că unii dintre colegii săi apropiați au fost deja concediați. Acest fapt reprezintă pierderea relațiilor de la locul de muncă și a sentimentului de stabilitate a mediului profesional. Emoțiile asociate sunt tristețea și dezamăgirea.

Situația este percepută și ca amenințare. Ioana se gândește la posibilitatea ca, în viitor, și postul ei să fie desființat. Deși acest lucru nu s-a întâmplat încă, anticiparea unei posibile pierderi (a locului de muncă și a siguranței financiare) generează anxietate și îngrijorare. Amenințarea este legată de ceea ce ar putea urma.

Pe lângă pierdere și amenințare, Ana evaluează situația și ca provocare. Ea realizează că, dacă va fi nevoită să își caute un alt loc de muncă, ar putea avea ocazia să își valorifice competențele, să învețe lucruri noi sau să găsească un job mai bine plătit și mai potrivit intereselor sale. Această interpretare implică o mobilizare a resurselor personale și este însoțită de emoții precum speranța și motivația.

Astfel, aceeași situație, restructurarea companiei, conține simultan elemente de pierdere, amenințare și provocare, ceea ce explică intensitatea reacției de stres.

2. Evaluările secundare

Dacă, în urma evaluării primare, o situație este interpretată ca pierdere, amenințare sau provocare, urmează evaluarea secundară, care se concentrează pe resursele individului și pe posibilitățile de acțiune. În această etapă, persoana încearcă să răspundă la întrebări precum: „Sunt resursele mele suficiente pentru a face față acestei situații?”, „Ce pot face concret pentru a gestiona această pierdere, amenințare sau provocare?” și „Ce consecințe ar putea avea diferitele mele opțiuni?”.

Evaluarea secundară presupune o analiză a resurselor personale și contextuale. Acestea pot include resurse interne, precum abilitățile de rezolvare a problemelor, experiențele anterioare, încrederea în sine sau capacitatea de reglare emoțională, dar și resurse externe, cum ar fi sprijinul social, stabilitatea financiară, timpul disponibil sau accesul la informații și servicii. Modul în care aceste resurse sunt percepute este esențial: chiar dacă ele există obiectiv, stresul poate apărea dacă persoana consideră că nu le poate mobiliza eficient.

Conceptul de coping

Termenul de coping, preluat ca atare din limba engleză, cuprinde un ansamblu foarte larg de strategii cognitive și comportamentale prin care persoana încearcă să gestioneze situațiile solicitante, adică acele situații care necesită un consum semnificativ de resurse.

Copingul nu este o trăsătură stabilă, ci un proces care poate varia în funcție de context și de evaluarea făcută asupra situației.

Lazarus și Folkman disting două mari tipuri de strategii de coping.

Copingul centrat pe problemă vizează modificarea situației stresante sau a relației cu aceasta, prin acțiuni directe, precum căutarea de informații, luarea unor decizii concrete sau solicitarea de ajutor.

Copingul centrat pe emoție are ca scop reglarea reacțiilor emoționale produse de situație și poate include strategii precum resemnificarea pozitivă, acceptarea, evitarea sau căutarea suportului emoțional.

Evaluările secundare influențează atât intensitatea stresului trăit cât și tipul de coping ales.

Atunci când persoana percepe că dispune de resurse suficiente și de strategii eficiente, situația poate fi trăită mai degrabă ca o provocare decât ca o amenințare. În schimb, atunci când resursele sunt evaluate ca insuficiente, crește nivelul de stres, iar strategiile de coping pot deveni mai puțin adaptative.

În ansamblu, evaluările secundare subliniază rolul activ al individului în procesul stresului și explică de ce intervențiile psihologice vizează adesea atât consolidarea resurselor, cât și flexibilizarea strategiilor de coping.

Bibliografie

Lazarus, R. S., & Folkman, S. (1984). Stress, appraisal, and coping. New York, NY: Springer Publishing Company.

Articole din această categorie

Pagină web realizată în program pentru crearea site-uri, WebWave.